zdrang şi negru

      Seamănă prea mult. Ori vorbim despre o impresie produsă asupra ochiului de radiaţiile luminoase de diferite frecvenţe, ori vorbim despre o impresie produsă asupra urechiilor de către vibraţia aerului la diferite frecvenţe. Când încercam să fac asemănarea asta, m-am temut crezând că artistul plastic are acces la infinit iar cel care cântă nu.
      Un artist plastic poate pune pe pânză o infinitate de culori, tot el îşi imaginează şi vede ceea ce pune pe pânză. Are o culoare, o îmbină uşor cu o altă culoare care a fost născută din altă iubire de culori stranii şi tot aşa, amestecă toate culorile născute şi nenăscute, luminate şi umbrite, îşi transpune visele in culori şi forme. Dar ce face cel ce se poate exprima doar prin muzică, cum vede el opera, dacă viaţa din jur este infinită iar el are şapte note, pe care le poate împreuna doar până la un punct? (mă întreba cineva drag asta, aşa că m-am întrebat şi eu). Combină do cu puţin mi.. nu o să obţii altceva daca mai adaugi în continuare puţin mi. Tot do cu mi ai. Dacă combini roşu cu galben, apoi mai adaugi galben...rezultă altceva, nu?
      Culorile nu există, cred. E clar ca ne imaginăm fără să vrem culorile..şi e clar că lumea pe care noi o considerăm reală e la fel ca un vis. Dacă un daltonist vede ‘alte’ culori, asta susţine şi mai mult ceea ce cred. Culorile nu sunt nici cum le vede el, nici cum le vedem noi aşă că fiecare îşi imaginează ceva, sau e sensibil în diferite feluri la culori. Poate nici unul din noi nu vede acelaşi verde sau acelaşi roşu dar simte intervalele (ce frumos, acelaşi lucru e valabil şi pentru note) şi de aceea cădem de acord că ceva e verde.
       Aşa cum pui o nota alături de alta, pui o culoare alături de alta. Tu dai mai multă lumină, eu dau mai mult volum, tu împleteşti culori calde, eu acorduri minore, tu.. cu acrilice, eu cu lăută, tu cu uleiuri eu cu orgă, tu cu pensulă, eu cu ancie. Eu am ecou într-o catedrală, tu eşti deja în catedrală. Dar stai, văd cum mă apropii şi eu de infinit. Dacă tu ai o infinitate de culori, eu pot să îti cânt aceeaşi notă cu prea multe instrumente diferite, sau pot să cânt aceeaşi notă in diferite octave...observ ca pot să mă întind şi eu prin viaţă. Era ironic ca eu să nu pot, deşi amândoi ne jucam cu aceeaşi jucărie.. cu ceva care se întâmplă adeseori, la intervale scurte.
      Până la urmă cred imaginaţiile celor doi lucrează similar sub aura muzelor.

pescarus

-Câţi peşti sunt acolo?
-Aproape trei.
Unul şi-a făcut buzele, altul freza şi încă unul şi-a pus papion. Toţi s-au prins exemplar de cârlig şi au pozat cu nesimţire. Uvid, aflat în captivitate şi-a lipit pe faţă o etichetă de pachet de ţigări şi fratele lui a pus solzul pe o bancnota de un leu. Copilării.
Eu, întins pe spate, cu capul înfipt in ancoră, privesc cu multele puteri rămase, cerul, cu ochii de sus, marea, cu ochii din lateral (uneori şi nişte meduze care îşi fac vânt) iar stimabila pseudocăpitan ţine vela fără de austru ameţit şi din când în când fotografiază. Un pescăruş ne dă târcoale, unul vâsleşte, altul fumează..un singur lucru rămânând stabil, un set de armonii de valuri sparte şi un singur lucru rămânând static: covoraşul de lângă mal, uşor mulat pe faleza surpată. Şi mult mi-a placut sfârşitul de toamnă în barcă, cu bătrânul şi marea.

Major Minor

Mă interesa povestea "major minor" acum ceva timp, după ce s-au infiltrat în mine nişte foşnete armonice. Ascultând cu aburi puţin G. Frideric Handel ma gândeam, cum poate suna un sunet trist, când el e de fapt doar un sunet. Cum poate o vibraţie a aerului sa sune trist? E un joc; îmi dau seama ca e un joc amuzant. Prima explicaţie am încercat să mi-o clarific printr-o serie de comparaţii intime (o sa revin poate cu ele); Pâna la urma sunetul era născut tot de un om, dar asta nu mă liniştea cu nimic, pentru că un om, poate de la 1700, mă intristează pe mine, interacţionează cu mine, om din 2007...şi diferenţa e că dacă ea ma iubeşte pe mine, sau doar mă alintă sau mă răneşte, toate se întamplă fără timp (ştiţi la ce mă refer), însă un astfel de flux de sunete -vechi-, îmi creează o senzaţie pe care de multe ori o pot compara cu una contemporană. Bine bine..revenind la major minor (mărit - micşorat, fericit - melancolic, rece - cald, zâmbet - iubire*1); partea interesantă vine dintr-o ambivalenţă dată de tehnic şi subiectiva-reală senzaţie; Interesantă e senzaţia. Timpanul simte cele mai delicate mişcări ale aerului, cele mai delicate impulsuri..şi iată, aşadar, cum cea mai delicată atingere, te poate lovi mai puternic (chiar şi trupesc) decât o rangă. Şi creierul, împreuna cu noţiunea de suflet pe care o deţinem, ne filtrează şi ne explică aceste lovituri sau mângâieri, le transformă in senzaţie, în memorie, în privire.

"Abstract: Musicians and nonmusicians listened to major, minor, and dissonant musical chords while their BOLD brain responses were registered with functional magnetic resonance imaging. In both groups of listeners, minor and dissonant chords, compared with major chords, elicited enhanced responses in several brain areas, including the amygdala, retrosplenial cortex, brain stem, and cerebellum, during passive listening but not during memorization of the chords. The results indicate that (1) neural processing in emotion-related brain areas is activated even by single chords, (2) emotion processing is enhanced in the absence of cognitive requirements, and (3) musicians and nonmusicians do not differ in their neural responses to single musical chords during passive listening." http://www.blackwell-synergy.com/

Nu mereu

Unele Duminici sunt frumoase.

Doi cocoşi......

...
Frunză verde de cicoare
Se mărită fata Chioarei
Şi cunună popa Hulă
Şi dă zestre-o barabură:
Două gâşte îmbrobodite,
Două raţe potcovite,
Doi cocoşi
Cu ochii scoşi,
Două muşte
Fac găluşte,
Doi purcei Voinicei,
Doi pândari
Lăutari.
...
Pace să nu poţi avea,
Să doreşti a mă vedea.
Când vei călca cu pasul,
Să-ţi pară că-mi auzi glasul.
Când vei închide poarta,
Să-ţi pară că-mi auzi şoapta.
Să nu poţi fi liniştit,
Nici treaz şi nici adormit.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă boltă
Şi dreptatea mea deodată.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă soare
Şi dreptatea mea cea mare.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă lună
Şi dreptatea mea cea bună.

Ceai sau Zână

Pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. Trebuie să mă întâlnesc cu ea in faţa casei din Cotroceni şi până vine mă uit la maşini, frunze şi locuinţe brâncoveneşti. O stihie cu aripi de vultur se holbează la mine, un nene işi plimbă câinele şi lesa iar doi tineri semi-imbrăţişaţi intră şi se apleacă după.... ah, a venit. Tremur uşor, îmi zic două-trei vorbe în gând şi e aşa de aproape încât trebuie să o salut şi să o cuprind. E rece şi caldă, frumoasă şi stranie, blândă şi cu împletituri.
Intrăm in cele din urmă şi ameţim ca de obicei, ne uităm unul la altul, respirăm si trăim cu o delicată placere atmosfera. Ne vorbim şi ne scriem pe piele, ne privim şi ne închipuim. Ochii îi ard frumos, parfumul ei e tulburător, suflul îi e cald, sufletul îi e cald, buzele îi sunt umede si dulci, "te iubesc" şopteşte candid şi o lacrimă se furişează pe chipul ei. Mă strânge în braţe şi plecăm. Ah, dar e frig..sunt afară şi sunt singur. Nu mai e ceaţă şi nu mai sunt cavaleri. Ea nu a fost niciodată cu mine, ochii erau de fapt lumânările, parfumul era mirosul de ceai, suflul era aburul de ceai, nu sufletul era cald, ci ceainicul, nu erau buze umede şi dulci, era doar marginea ceşcuţei de ceai, nu a a spus "te iubesc" ci alţi oameni de la masa alăturată au spus, nu ea a vărsat o lacrimă, era doar ultima picătură de ceai. Nu ea m-a îmbraţişat ci paltonul meu.



Sunt din nou afară, pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. De data asta chiar apare, mă strânge de mână şi mă duce înăuntru. Ce mai seară...

Cafeaua veche

Să lămurim o treabă, ea nu are viaţă, şi acum nu beau o cafea în timp ce scriu. Dar totuşi contemplu asupra unor căni. De exemplu, prima, (trebuie să-i găsim un nume) pare a fi acea cană din care am băut cafea fără zaţ. Puţina cafea rămasă îmi arată multe: faptul că nu a fost ultima crimă din ibric, că a fost în mijlocul unui eveniment cotidian aproape matinal şi imi arată până şi ultima miscare pe care a suferit-o cana.



Pentru mine, viaţa unei căni nu se sfârşeşte odată cu lipsa mea de poftă sau cu terminarea oricarui lichid din cană, ea se integrează profund in decor, de multe ori reprezintă o poartă către trecut, către un vechi abur de cafea, mai umed sau mai ars, o cosmogonie vizibila a unor astre ceramice imbibate cu lichidul ce işi are la rândul lui, originile in arborele de cafea şi în pânza freatică.

Randurile de pe vechiul blog

Ai disparut ca aburii ceaiului de-aseara
Te-ai schimbat ca a lumanarii topita ceara
Ai fugit ca o unda de muzica baroc ce-nfioara,
In al meu suflet o palida comoara.
...
Unde ti-e lacrima, tu brandusa, cu al tau suflet violet?
Cine te iubeste pe tine, floare pura, ce se naste-n munti?
...
Sunetul surd al unui umbris
Cu razele-i gri, un cantec furis
Cu recele-i praf, cu abur uscat
Se stinge aspru, nemangaiat

Si sub cenusa el se-ascunde
Cantandu-si versuri muribunde
Si al lui stih e ragusit
A amutit la nesfarsit..
...
Danseaza pe-a ta coarda un fir de viata ce rodeste pruncul sunet, fara vaz, culoare sau odor
Ce din tine pleaca, vise dragi purtand in el, temut fiind de tunete, ecouri si de calea-i nestiuta
Tu chitara sau tu lira, tu esti vocea-mi din suflet care fara tine nu-i decat o coarda fara viata
...
În acea dimensiune se ivesc
Acele fiinţe făra sens
În spaţiul ars de timp si loc
Cel ce ne condamnă
Să nu-l pătrundem,
Ci doar să-l auzim,
Dar atât de slab încât murim
Şi nu reuşim să-l prindem.
Iar acele fiinţe făra însemnare,
Făra raţiune, sunt cele ce văd
Şi ţinutul nostru palid
Şi pe cel al lor, fără de sfârşit.