zdrang şi negru

      Seamănă prea mult. Ori vorbim despre o impresie produsă asupra ochiului de radiaţiile luminoase de diferite frecvenţe, ori vorbim despre o impresie produsă asupra urechiilor de către vibraţia aerului la diferite frecvenţe. Când încercam să fac asemănarea asta, m-am temut crezând că artistul plastic are acces la infinit iar cel care cântă nu.
      Un artist plastic poate pune pe pânză o infinitate de culori, tot el îşi imaginează şi vede ceea ce pune pe pânză. Are o culoare, o îmbină uşor cu o altă culoare care a fost născută din altă iubire de culori stranii şi tot aşa, amestecă toate culorile născute şi nenăscute, luminate şi umbrite, îşi transpune visele in culori şi forme. Dar ce face cel ce se poate exprima doar prin muzică, cum vede el opera, dacă viaţa din jur este infinită iar el are şapte note, pe care le poate împreuna doar până la un punct? (mă întreba cineva drag asta, aşa că m-am întrebat şi eu). Combină do cu puţin mi.. nu o să obţii altceva daca mai adaugi în continuare puţin mi. Tot do cu mi ai. Dacă combini roşu cu galben, apoi mai adaugi galben...rezultă altceva, nu?
      Culorile nu există, cred. E clar ca ne imaginăm fără să vrem culorile..şi e clar că lumea pe care noi o considerăm reală e la fel ca un vis. Dacă un daltonist vede ‘alte’ culori, asta susţine şi mai mult ceea ce cred. Culorile nu sunt nici cum le vede el, nici cum le vedem noi aşă că fiecare îşi imaginează ceva, sau e sensibil în diferite feluri la culori. Poate nici unul din noi nu vede acelaşi verde sau acelaşi roşu dar simte intervalele (ce frumos, acelaşi lucru e valabil şi pentru note) şi de aceea cădem de acord că ceva e verde.
       Aşa cum pui o nota alături de alta, pui o culoare alături de alta. Tu dai mai multă lumină, eu dau mai mult volum, tu împleteşti culori calde, eu acorduri minore, tu.. cu acrilice, eu cu lăută, tu cu uleiuri eu cu orgă, tu cu pensulă, eu cu ancie. Eu am ecou într-o catedrală, tu eşti deja în catedrală. Dar stai, văd cum mă apropii şi eu de infinit. Dacă tu ai o infinitate de culori, eu pot să îti cânt aceeaşi notă cu prea multe instrumente diferite, sau pot să cânt aceeaşi notă in diferite octave...observ ca pot să mă întind şi eu prin viaţă. Era ironic ca eu să nu pot, deşi amândoi ne jucam cu aceeaşi jucărie.. cu ceva care se întâmplă adeseori, la intervale scurte.
      Până la urmă cred imaginaţiile celor doi lucrează similar sub aura muzelor.