Ceai sau Zână

Pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. Trebuie să mă întâlnesc cu ea in faţa casei din Cotroceni şi până vine mă uit la maşini, frunze şi locuinţe brâncoveneşti. O stihie cu aripi de vultur se holbează la mine, un nene işi plimbă câinele şi lesa iar doi tineri semi-imbrăţişaţi intră şi se apleacă după.... ah, a venit. Tremur uşor, îmi zic două-trei vorbe în gând şi e aşa de aproape încât trebuie să o salut şi să o cuprind. E rece şi caldă, frumoasă şi stranie, blândă şi cu împletituri.
Intrăm in cele din urmă şi ameţim ca de obicei, ne uităm unul la altul, respirăm si trăim cu o delicată placere atmosfera. Ne vorbim şi ne scriem pe piele, ne privim şi ne închipuim. Ochii îi ard frumos, parfumul ei e tulburător, suflul îi e cald, sufletul îi e cald, buzele îi sunt umede si dulci, "te iubesc" şopteşte candid şi o lacrimă se furişează pe chipul ei. Mă strânge în braţe şi plecăm. Ah, dar e frig..sunt afară şi sunt singur. Nu mai e ceaţă şi nu mai sunt cavaleri. Ea nu a fost niciodată cu mine, ochii erau de fapt lumânările, parfumul era mirosul de ceai, suflul era aburul de ceai, nu sufletul era cald, ci ceainicul, nu erau buze umede şi dulci, era doar marginea ceşcuţei de ceai, nu a a spus "te iubesc" ci alţi oameni de la masa alăturată au spus, nu ea a vărsat o lacrimă, era doar ultima picătură de ceai. Nu ea m-a îmbraţişat ci paltonul meu.



Sunt din nou afară, pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. De data asta chiar apare, mă strânge de mână şi mă duce înăuntru. Ce mai seară...