Nu mereu

Unele Duminici sunt frumoase.

Doi cocoşi......

...
Frunză verde de cicoare
Se mărită fata Chioarei
Şi cunună popa Hulă
Şi dă zestre-o barabură:
Două gâşte îmbrobodite,
Două raţe potcovite,
Doi cocoşi
Cu ochii scoşi,
Două muşte
Fac găluşte,
Doi purcei Voinicei,
Doi pândari
Lăutari.
...
Pace să nu poţi avea,
Să doreşti a mă vedea.
Când vei călca cu pasul,
Să-ţi pară că-mi auzi glasul.
Când vei închide poarta,
Să-ţi pară că-mi auzi şoapta.
Să nu poţi fi liniştit,
Nici treaz şi nici adormit.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă boltă
Şi dreptatea mea deodată.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă soare
Şi dreptatea mea cea mare.
Să te bată, bade, bată,
Cearcănul de lângă lună
Şi dreptatea mea cea bună.

Ceai sau Zână

Pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. Trebuie să mă întâlnesc cu ea in faţa casei din Cotroceni şi până vine mă uit la maşini, frunze şi locuinţe brâncoveneşti. O stihie cu aripi de vultur se holbează la mine, un nene işi plimbă câinele şi lesa iar doi tineri semi-imbrăţişaţi intră şi se apleacă după.... ah, a venit. Tremur uşor, îmi zic două-trei vorbe în gând şi e aşa de aproape încât trebuie să o salut şi să o cuprind. E rece şi caldă, frumoasă şi stranie, blândă şi cu împletituri.
Intrăm in cele din urmă şi ameţim ca de obicei, ne uităm unul la altul, respirăm si trăim cu o delicată placere atmosfera. Ne vorbim şi ne scriem pe piele, ne privim şi ne închipuim. Ochii îi ard frumos, parfumul ei e tulburător, suflul îi e cald, sufletul îi e cald, buzele îi sunt umede si dulci, "te iubesc" şopteşte candid şi o lacrimă se furişează pe chipul ei. Mă strânge în braţe şi plecăm. Ah, dar e frig..sunt afară şi sunt singur. Nu mai e ceaţă şi nu mai sunt cavaleri. Ea nu a fost niciodată cu mine, ochii erau de fapt lumânările, parfumul era mirosul de ceai, suflul era aburul de ceai, nu sufletul era cald, ci ceainicul, nu erau buze umede şi dulci, era doar marginea ceşcuţei de ceai, nu a a spus "te iubesc" ci alţi oameni de la masa alăturată au spus, nu ea a vărsat o lacrimă, era doar ultima picătură de ceai. Nu ea m-a îmbraţişat ci paltonul meu.



Sunt din nou afară, pare a fi o seară frumoasă, cu puţină ceaţă, cu puţină toamnă şi cu puţini nobili feudali. De data asta chiar apare, mă strânge de mână şi mă duce înăuntru. Ce mai seară...

Cafeaua veche

Să lămurim o treabă, ea nu are viaţă, şi acum nu beau o cafea în timp ce scriu. Dar totuşi contemplu asupra unor căni. De exemplu, prima, (trebuie să-i găsim un nume) pare a fi acea cană din care am băut cafea fără zaţ. Puţina cafea rămasă îmi arată multe: faptul că nu a fost ultima crimă din ibric, că a fost în mijlocul unui eveniment cotidian aproape matinal şi imi arată până şi ultima miscare pe care a suferit-o cana.



Pentru mine, viaţa unei căni nu se sfârşeşte odată cu lipsa mea de poftă sau cu terminarea oricarui lichid din cană, ea se integrează profund in decor, de multe ori reprezintă o poartă către trecut, către un vechi abur de cafea, mai umed sau mai ars, o cosmogonie vizibila a unor astre ceramice imbibate cu lichidul ce işi are la rândul lui, originile in arborele de cafea şi în pânza freatică.

Randurile de pe vechiul blog

Ai disparut ca aburii ceaiului de-aseara
Te-ai schimbat ca a lumanarii topita ceara
Ai fugit ca o unda de muzica baroc ce-nfioara,
In al meu suflet o palida comoara.
...
Unde ti-e lacrima, tu brandusa, cu al tau suflet violet?
Cine te iubeste pe tine, floare pura, ce se naste-n munti?
...
Sunetul surd al unui umbris
Cu razele-i gri, un cantec furis
Cu recele-i praf, cu abur uscat
Se stinge aspru, nemangaiat

Si sub cenusa el se-ascunde
Cantandu-si versuri muribunde
Si al lui stih e ragusit
A amutit la nesfarsit..
...
Danseaza pe-a ta coarda un fir de viata ce rodeste pruncul sunet, fara vaz, culoare sau odor
Ce din tine pleaca, vise dragi purtand in el, temut fiind de tunete, ecouri si de calea-i nestiuta
Tu chitara sau tu lira, tu esti vocea-mi din suflet care fara tine nu-i decat o coarda fara viata
...
În acea dimensiune se ivesc
Acele fiinţe făra sens
În spaţiul ars de timp si loc
Cel ce ne condamnă
Să nu-l pătrundem,
Ci doar să-l auzim,
Dar atât de slab încât murim
Şi nu reuşim să-l prindem.
Iar acele fiinţe făra însemnare,
Făra raţiune, sunt cele ce văd
Şi ţinutul nostru palid
Şi pe cel al lor, fără de sfârşit.