Înapoi la Ivan cel Rău (1992 – 2009)

       Simt nevoia să scriu asta, pentru că mulţi nu cunosc. Dar parcă văd că tot connoisseurii vor înţelege. 
       Cam prin 1992 mă trezesc, la o vârsta mică, pe care bineînţeles nu o înţelegeam, în autocarul cu geamuri aburite, perdele albastre şi miros de motorina. E prima mea tabără, undeva, în ţara, la Cabana Postăvarul.
       E puţin spus tabăra. Am intenţia intimă de a povesti, alături de amintirile standard ale unei copilării petrecute frumos, intr-o împletitură de aventuri, fenomenul montan-cultural, din tranziţia unor vremuri destul de complementare şi dubioase. Mă întorc în urmă cu 17 ani, când păşeam pentru prima oară într-o comunitate, care dacă ar exista conservată acum, ar putea fi denumită alternativă sau underground.
       După cum am aflat cu mulţi ani după, mă aflam într-o tabără de schi a Bucureştiului fin, în care mai fusese şi sora mea mai mare, încă de pe vremea legendei Ghia şi a căbăniţei de langă telecabina mare. Toată mişcarea a fost moştenită de Petrescu & Vespremeanu, mişcare în care mi-am făcut toate iernile din 92 până acum, la 1604 sau 1704 metri altitudine, la cabana Postăvaru sau la cabana Cristianul Mare.

       Din acest moment, vieţile noastre se schimbau. Sau poate doar a mea. Dacă în momentul ăsta nu mă nimeream pe munte, pe Postăvar, aş fi fost altul. Da, muntele schimbă vieţi.

       Încerc să descriu cabana, ale cărei prime grinzi erau echilibrate pe la sfârşitul secolului IX de către membrii Asociaţiei Carpatine Ardelene SKV (Siebenburgisher Karpatenverein), în maniera în care o vedeam cu ochii de copil. Fireşte, nu stiam de niciun SKV atunci. Cabana era un mic orăsel pentru mine, mai ales când stăteam cu săptămânile pe munte; Pe vremea primei mele tabere, era deja dezvoltată, cu anexe, grajd cu porci, bucătărie, centrală, ţurţuri, ratrac, lemne, şi acele şipci negre care semănau cu solzi. Alături de descrierea cabanei l-aş băga pe Ioşca, un personaj rupestru, care în percepţia noastră, căra gunoaie de la o cabană la alta şi speria copiii.
Bucătăria era mereu ceva obscur, în spatele barului denumit “BAR”, în spatele unor uşi de lemn ce se clătinau doar la trecerea personalului. Practic, nici unul dintre copii nu şi-ar fi închipuit ce poate fi acolo. Singurle momente în care vedeam bucătăria, era în jumătatea de secundă când cineva deschidea uşile. Dar nu se putea observa decât o stivă de ceşti şi farfurii. Sau în cel mai rău caz, Jack bucătarul care ne intimida şi arăta ca o fiinţă albă, heraldică comică.
       Sala mare de mese avea un aer socialist, cu mese metalice şi scaune de metal şi feţe de masă comune, mereu pătate. Părea mare şi lipsită de personalitate. La un moment dat era şi un televizor puricos, alb-negru, pe care ţin minte că a fost difuzată o scenă cu Bill Clinton, care se adresa României, zicând “Porţile NATO sunt deschise”. Mă bucuram nespus că porţile NATO sunt deschise, deşi nu ştiam ce înseamnă şi de ce au fost închise până atunci. Dimineaţa, ceainicele erau cele care aveau o personalitate deosebită. Erau înalte şi prezentau o problemă atunci când se goleau, pentru că cineva de la masă trebuia să se ducă să le umple cu ceai, dar cu toţii evitam ... bucătăria şi perosnalul cabanei.
       Ceea ce îmi părea extraordinar de drăguţ, era că exista conceptul de salonaş (şi la Postăvaru şi la cabana Cristianu). Era locul nostru intim, care uneori ne ferea de masele de turişti, alteori servea drept gazdă pentru jocurile de cabana, premieri, etc. Era mic şi înghesuit şi avea în centru o sobă de cărămizi roşii, rotundă, ca o coloană.
       Cineva ar putea descrie camerele cu adjective precum, încăpătoare, murdare, prăfuite, scrijelite, etc. Dar cred că în cazul nostru era simplu dacă te refereai la camere de băieţi si camere de fete. Camerele de fete erau cele cu paturi puţine, unele aveau chiar şi dulap (înalt, bleu, fără agăţătoare şi fără umeraşe...dar măcar exista) şi cred că întâmplător erau cele mai ferite de frig. Camerele de băieţi.. of. Camera de la subsol sau demisol, denumită după o legendă arhitecturală “La vechiul bar” era cea mai sinistră. Era o sală lungă cât vedeam cu ochii, îngustă cu paturi de-o parte şi de alta, aranjate ca într-o conservă. În capăt era întuneric, fiindcă nu era fereastră iar unde era fereastră.. era de multe ori tot întuneric fiindcă era acoperită de zăpadă. La vechiul bar era frig. Nu se putea aerisi, puţea a mucegai, a şosete cu iz de clăpar primitiv, a haine ude care nu aveau unde să se usuce, a sandwich-uri uitate până la sfârşitul taberei. Camera 13 parcă, de sus, era denumită legendar camera de “15” fiindcă stăteam 15. Acolo se putea aerisi măcar. Ce norocoşi erau băieţii care prindeau camerele de 6 sau 7 locuri. Era lux.
       La Postăvaru nu era duş. Erau însă două spălătoare (similar cu cab. Cristianul Mare) a câte şase chiuvete fiecare, din care de obicei: una era înfundată şi plină cu zoaie până sus, alta era crăpată, alta funcţiona în regulă, dar apa se scurgea pe picioare, la una ţâşnea apa din robinet în sus şi nu în chiuvetă, iar la celelalte două se făcea coadă. Ca să facem duş, cei mari şi mama care apoi participa in staff-ul taberei, aduceau de la Bucureşti 2 furtune tăiate, care urmau să fie înfipte în robinet ca să facem duş în condiţii decente. Pe noi ăştia mici, ne spălau monitoarele: Miţa, Andreea, Pic, etc. o singură dată la jumătatea taberei. Era mult prea periculos, de parcă am fi fost într-o cetate medievală în care spălatul putea avea consecinţe grave: boli. Tot la cabană mai erau 2 closete pentru 100 de oameni. Unul de fete şi unul de băieţi. Mi-e groază să descriu salubritatea acelor locuri. Eu cu Vlad, adoptasem strategia de a merge la WC, dimineaţa, înainte de trezire, la fete, pentru că era mai curat. Nu trebuia să păşeşti prin pipi. (E adevărat, că la Cristianul Mare, cotele de adâncime de urină erau comparabile cu cele ale Dunării).
       Mâncarea nu era deloc fantastică iar după schi până la masa de seară muream de foame. Fetele de obicei ne făceau biscuiţi cu unt şi gem dar nu era de ajuns. Câteva cazuri izolate, de oameni, cum era Pucu (la început), aveau puse de părinţi mâncăruri sofisticate… brânzeturi, suncă şi chiar pâine feliată. Cu toţii salivam la mâncarea lui Pucu care cu cruzime ne oferea mâncare dar apoi ne cerea bani. Ca să ne răzbunăm, eu cu Branco am furat intr-o zi toată hârtia igienică din cabană pe care am depozitat-o sub pat şi apoi o vindeam la suprapreţ.
       Cu temperatura era simplu; şi de această dată, ca la Cristianu, temperatura din cabană depindea de condiţiile atmosferice, mai precis de vânt. De obicei era o căldură bacoviană, dar dacă cumva batea vântul tare dinspre est... trebuia să ne mutăm cu toţii (fete, băieţi) în camerele din vest. Şi invers. Când bătea vântul, înăuntru era ca afară. Puneam pături, scotch şi hârtie igienică între ferestre, dar degeaba. Odată, la Cristianu Mare, într-o situaţie similară, eu împreună cu Bumbi, am confiscat toate sticlele de 2l din cabană, le-am umplut cu apă caldă înainte de culcare şi le-am pus prin cameră şi în paturi ca să ne fie mai cald.

       Taberele aveau o evoluţie destul de şablonistă. Îmi amintesc incetineala emoţionantă cu care eram bagaţi în camere şi cum zăceam cu toţii epuizaţi, peste sau lângă un morman de bagaje si lângă tot felul de necunoscuţi (iniţial) sau (apoi) lângă cei dragi cu care deja socializasem in autocar. Petrescu işi consulta agenda, acel codex datând din epocile primordiale ale acestei adunări. Ningea peste agenda iar noi aşteptam obosiţi ca nişte oi să fim distribuiţi în camere. Iniţial părerea noastră conta destul de puţin, dar noi totuşi ne faceam datoria de a ne uni cumva ca să nu pice vreun monitor cu noi în cameră. 
       Ne uneau clar, criteriile de joacă. Cei care aveau cărţi de joc, Tetris sau alte jocuri electronice primitive erau primiţi cu încredere, apoi urmau cei cu lanterne sofisticate şi nu în ultimul rând, cei cu mâncare prohibită sau greu accesibilă precum Mars, Snickers, brânză topită “La vache qui rit”, gumă de mestecat.
       Initial, telefoanele mobile pur si simplu nu erau disponibile la noi aşa că singura modalitate de a lua legătura cu tabăra, era la jumătatea taberei. Părinţii sunau Braşovul apoi Braşovul facea legătura cu cabana. În general părintele nu vorbea cu copilul direct, ci întreba doar daca totul e în regulă cu tabara. “Da”. 
       Odată intraţi în lumea taberei, învăţam şi un limbaj specific, precum: “sârmă şi cablu” – elemente ce înlocuiau parţial, ca şi vocabular teleschiul, cabina, gondola. “vă scot la mişcare” – era o expresie ce transmitea groază şi se întâmpla dupămasa sau seara când nu dormeam; eram scoşi la genoflexiuni. “Ivan cel Rău” – era scuterul, motoscârţa sau snowmobilul care era cel mai la modă atunci, alături de ratrace. Împuţea mereu pârtiile cu miros de benzină, ca un trabant şi nu pornea dacă era frig. “a scapa boii sau a băga goneta” – erau elemente ce descriau o viteză la schi scăpată de sub control şi de obicei se pedepsea crunt. „căldare” – era o formaţiune geografică care permitea şcoala de schi pentru că nu aveai unde să te duci sau să te pierzi. Eram la “noi în căldare”.
       Taberele mergeu înainte cu scoala de schi cu tot, în care stăteam la picioruşe şi ne dădeam la două beţe (slalomul avea pentru un viraj, două fanioane, unul ajutător, pentru a vira din timp şi un al doilea pentru ieşirea din viraj). Teleschiul şi mai ales turele până în Poiană erau evenimente de mare sărbătoare. Nu era recomandat să soliciţi o coborâre lină până în Poiană. Aşa ceva ar fi făcut doar Liceul German. Dacă întrebai “Când mergem pe teleschi” sau „când mergem în Poiană” erai adesea ridiculizat cu texte precum “Astea-s întrebări care-i plac lui Petrescu”. O altă neplăcere era bătutul zăpezii. Pe cât ne bucuram că ningea, pe atât ne întristam când trebuia să stăm ca nişte soldaţi să bătătorim zăpada, ca apoi să facem şanţuri.
       Alături de grupul de la cabană, era mereu o microsocietate a câinilor, care erau şi ei ierarhizaţi de către natură şi mereu aveau grijă de noi. Mulţi se băteau cu ursul. Veneau cu noi la înviorare, urcau cu noi în Kanzel, coborau cu noi în Poiană.
       Ce mai adoram atunci şi încă mă copleşesc şi acum erau peisajele, fenomenele naturale şi apusurile. La munte niciodată nu vezi două apusuri asemănătoare. Erau ierni în care ningea atât de mult, încât odată când eram la Cristianu, nu puteam schia de prea multă zăpadă, şi am construit tuneluri şi labirinte prin zăpadă ca să putem să coborâm la Postăvaru să colindăm, de Crăciun.

       Crescusem aşadar ani de zile şi îmi petreceam iernile acolo sus, dar vremurile se schimbau. Treceam la alt stil de tabere. Apăruseră de mult telefoanele mobile, schiurile căpătau carve şi sisteme anti-vibraţie, gondola veche a fost demolată, cabana Cristianul Mare a fost arsă. Sfârşitul acelor vremuri speciale descrise mai sus, mi-l amintesc vag, într-o oarecare ceaţă. Înainte de reapariţia proprietarilor saşi, cabana Postăvaru şi conducerea de la acolo virau spre un derizoriu mai rău decât cel al comunismului. Odată cu apariţia temporară a ştabilor şi a mafioţilor care au spălat bani acolo şi au postat “Cabana este destinată celor care consumă produsele cabanei”. 
Ţin minte că am coborât odată masivul pe jos şi am ajuns aproape de staţia de telegondolă şi vedeam parcat şi parţial demontat snowmobilul galben-portocaliu, pe care era scrijelit cu un cui, “Ivan cel Rău”. Cred că a fost ultima oară când l-am mai văzut, şi parcă dispăruse şi luase din mine multe ierni interesante. 
       Intre timp, cabana a fost salvată, iar acum este o insulă de cultură montană şi bun simţ, datorită S.K.V.-ului şi familiei Truetsch. O inslulă de atmosferă nemţească sau austriacă, in mijlocul unui ocean de mârlănie şi corupţie. Partea bună este că încă se mai fac tabere şi în continuare, după ora 16, după ce se închid instalaţiile de transport, rămânem noi acolo, cu tabăra noastră şi alte tabere, câinii şi oamenii care lucrează pentru cabană şi din când în când urşii. E liniştitor, dar păcat că nu mai ninge ca pe vremuri.